Uncategorized

Anul 2021 va fi foarte probabil anul cu zero producție cinematografică în România

De ceva timp mă nedumerește faptul că modul în care funcționează sectorul cinematografic este prea puțin cunoscut. Dar probabil că undeva în colțurile minții mele aveam nevoie de o situație limită care să mă împingă să pun pe hârtie textul de mai jos. Cu toate că puteți da scroll până la final, unde veți găsi concluzia deja anunțată prin titlu, sper să aveți răbdarea de a parcurge tot textul. Nu sunt convins că am ales de fiecare dată cele bune cuvinte, dar cu siguranță putem avea o imagine foarte clară.

Filmul, și audiovizualul în general, este probabil printre puținele sectoare culturale cu un caracter dual: un produs cultural cu o amprentă economică deloc de neglijat. Prin urmare, atunci când ne uităm la rezultatele filmelor, tendința este să alegem fie contribuția la dezvoltarea societală, fie la cifrele din economie, iar fără excepție ajungem în spectrul ideologiilor politice pe care le îmbrățișează sau nu fiecare dintre noi.  

Este printre puținele cazuri când realmente nu trebuie să fie făcută o alegere, ci pur și simplu de găsit modalitățile prin care ambelor fațete să le fie facilitată dezvoltarea.

Dacă pentru latura economică este poate mult mai simplu să cuantifici un impact prin contribuție la PIB, nivelul de vărsare a resurselor pe orizontală în economia țării, încasările filmelor mai ales în țara origine, apetitul publicului pentru a vedea film național, când vorbim despre cealaltă componentă rezultate nu se văd în cifre și procente.

Impactul este cu efecte de lungă durată și intră mai mult în arealul diplomației culturale, imaginea țării, promovarea excelenței, contribuția la patrimoniul cultural național și internațional, dezbateri în societate pe teme curente și tot așa. 

Dacă e să fac o analogie cu alte sectoare, cinematografia ca domeniu de activitate este industrie auto, dar și gimnastică. Adică aduce bani în economie, creează locuri de muncă, folosește resurse locale, exportă servicii și  deservește marea masă. Dar este și gimnastică, pentru că prin gimnastică cei care performează aduc medalii, recunoaștere internațională, creează o imagine bună țării. Poți să spui că gimnastica este ceva ce aduce o contribuție notabilă la PIB? Sau că investiția statului este returnată prin vânzarea de bilete la competiții? Cel mult putem vorbi de niște taxe pe valoarea premiilor pe care gimnaștii le încasează în urma câștigării diverselor competiții (dacă există asemena taxe). 

Dacă noi toți, practicieni și guvernanți deopotrivă, reușim să înțelegem ambele modalități prin care filmul contribuie la o societate mai bună, vom avea un punct de pornire pentru ce va avea să fie o viziune strategică asupra domeniului, cu obiective și măsuri, dar mai ales așteptări reale.

Dar de unde am pornit (recent)?

În România, putem spune că modalitatea prin care funcționează domeniul cinematografic a fost reglementată printr-un „sistem” în 2005, adică momentul în care a fost adoptată faimoasa OG 39 și anume „legea cinematografiei”, cu atribuirea către Centrul Național al Cinematografiei a tuturor responsabilităților ce privesc acest domeniu, cel puțin pe hârtie.

Nu am să intru în detaliile funcționalității acestei legi sau în ce măsură mai este ea de actualitate sau nu astăzi. Este o altă temă, suficient de complicată, dar care fără îndoială  merită o discuție așezată.

Dar pe mai departe să vedem ce înseamnă finanțarea filmului în România, că aici este problema astăzi, și astfel vom reveni la titlul catastrofic.

Grosso modo, până în acest moment, există două modalități prin care statul intervine financiar pentru a susține producția de film în România: prin Centrul Național al Cinematografiei (CNC) și prin schema de ajutor de stat pentru sprijinirea industriei cinematografice, inițial administrată de către Comisia Națională de Strategie și Prognoză (CNSP) și acum în curte la Ministerul Economiei, Energiei și Mediului de Afaceri (MEEMA).

Cum se finanțează filmul în România?

CNC

Niciun leu din finanțările acordate de către CNC prin Fondul Cinematografic nu vin de la bugetul de stat și nu este legat de vreo decizie politică sau guvernamentală.

Fondul cinematografic este alimentat din mai multe surse, iar banii sunt colectați direct de către CNC.

Sursele principale care aduc cea mai mare parte din sume la Fondul cinematografic sunt aferente minutelor de publicitate cumpărate de companiile private pe TV și cele din vânzarea de bilete la cinema. 

Din acești bani colectați se finanțează dezvoltările de proiecte și producția de film, iar prin cele două sesiuni de finanțări nerambursabile tot ce înseamnă festivaluri, caravane, workshop-uri, editare de cărți, etc. Tot din acest fond, pe bază de cerere și hotărâre a membrilor Consiliul de Administrație al CNC, se acordă finanțare și pentru participări la festivaluri și distribuție de film în sălile de cinema. 

Finanțarea pentru producție se acordă până la 50% din bugetul total al filmului (în realitate, rar depășește 35%) și este de fapt un credit, care trebuie returnat în 10 ani de la intrarea filmului în exploatare. …. 

În general filmele finanțate de către CNC sunt cele ale regizorilor români, iar banii obținuți de la CNC sunt primii bani confirmați în proiect, fără de care ar fi aproape imposibil să atragi alte surse de finanțare din străinătate sau alți bani din cei posibili prin legea cinematografiei (detaliez imediat). Finanțarea este acordată în urma unui concurs, adică un proces selectiv, unde , în principiu, criteriul artistic primează. 

Un film care câștigă un concurs CNC poate să-și mai completeze finanțarea prin așa numită „taxă pe cinema”. Din contribuția la Fondul cinematografic din publicitate (contravaloarea minutelor de publicitate) sau din biletele la cinema, un procent de 1,5% se poate redirecționa de către compania contribuabilă direct către un anume film, în loc să fie vărsați în Fond. În fapt ei sunt vărsați tot la Fond, dar nu fizic în conturile CNC, ci direct în contul unui film care a obținut deja creditul direct. 

Dacă filmul anterior al regizorului și/sau al producătorului a avut succes cuantificat, fie în urma numărului de spectatori înregistrați în România fie în urma palmaresului festivalier, se califică la un sprijin automat. La rândul lui, acest sprijin trebuie redirecționat/vărsat într-un film care are deja creditul pentru producție confirmat în urma concursului de proiecte. Sumele variază de la an.

O altă formă de sprijin, nerambursabilă și automată (în sensul că nu necesită nicio comisie de selecție, sau decizie din partea autorităților) și care în principiu este dedicată producțiilor (ficțiune/documentar) ce pot ajunge direct pe TV și nu au obligativitatea să fie exploatate cinematografic, este redirecționarea a 1% din contravaloarea minutelor de publicitate către un proiect independent. Această finanțare nu este compatibilă cu cea venită în urma câștigării unui concurs CNC, și se poate redirecționa la solicitarea posturilor de televiziune şi doar după notificarea Centrului Naţional al Cinematografiei.

Cash Rebate” – Schema de ajutor de stat pentru sprijinirea industriei cinematografice

Această schemă este structurată după modelul multor stimulente economice existente atât în Europa, cât și în restul lumii urmând mai curând aspectele economice decât cele culturale. Mai exact, guvernele recunoscând potențialul economic al cinematografiei, oferă un stimulent pentru atragerea lor pe teritoriul țării respective. Revenind la analogia cu industria auto/gimnastică, pentru a atrage o companie auto să vină să deschidă ceva fabrică în România, statul oferă un stimulent. Stimulentul investit este net sub valoarea efectului în economie. Prin urmare, pentru fiecare 100.000 euro cheltuiți în România cu producția unui film, 35.000 se reîntorc la producătorul străin, sau român (dacă a investit exclusiv bani privați). Logica e simplă, suta de mii de euro, nu ar veni în România să fie cheltuită fără acel stimulent. Iar producțiile interesate de obicei de așa un stimulent, sunt cele cu multe milioane de dolari buget. Milioane de dolari sau euro, care se duc în toate serviciile implicate într-o producție, de la tehnicieni, tâmplari, electricieni, sudori, șoferi, servicii HORECA la make-up artists, actori, operatori imagine, ingineri de sunet sau chiar regizori. Așa că statul nu pierde, câștigă.

Dar ce se va întâmpla cel mai probabil în 2021?

Simplu, în România vor fi zero producții de film noi finanțate. Vor fi mii de oameni, de la autori de film până la toți cei care depind exclusiv de producția unui film ( mii de oameni) care nu vor mai avea de lucru.

Sună tragic, poate exagerat, dar este o realitate de care trebuie să film conștienți. De ce prevăd o asemenea „catastrofă”? 

Acesta este motivul pentru care am detaliat pe larg, până mai devreme, sistemul de finanțare al filmului în România. 

Cu cinematografele închise 6 luni, și redeschise de curând la capacitate redusă (și vor mai funcționa probabil încă cel puțin șase luni de acum încolo), cu piața de publicitate semnificativ scăzută, la Fondul cinematografic nu se colectează mai nimic.

Se așteaptă o contribuție la Fondul cinematografic a operatorilor jocurilor de noroc, care ar fi trebuit încă din 2016 să fie virată de către ANAF către CNC, dar deocamdată sunt bani pe care nu ne putem baza.

Cu schema de cash rebate nefuncțională de la final de 2019/început de 2020, nu se mai rulează cash de niciun fel în industrie, iar pentru că deja sunt plăți restante pe proiectele aprobate din 2018-2019, nici străinii nu se vor înghesui să vină până nu își vor recupera din banii deja cheltuiți în România. 

Prin urmare, dacă astăzi mai sunt filme care se află în producție,  este pentru că au fost finanțate deja în anii pre-pandemie, iar de acum înainte totul devine mult prea neclar, nesigur iar scenariile nu pot să fie decât pesimiste.

Sunt voci care spun că de ce nu se finanțează filmele cu bani din „piață”. S-ar putea întâmpla asta, dar economia nu a zburdat anul ăsta, prin urmare 1% din publicitate nu are suficientă putere de susținere a producției,  iar cash rebate-ul după cum spuneam nu este operațional. Și chiar dacă ar exista șansa ca niște filme (câteva) să fie susținute din “piață”, prea puțin probabil că vor fi filme de autor, și oricum nici nu ar acoperi întreaga forță de muncă direct dependentă de producția de film.

Două mișcări urgente din partea guvernului ne pot ține pe linia de plutire pănă se mai dezmorțește economia. 

Ministerul Finanțelor trebuie să dea drumul la banii pe care îi datorează ANAF la Fondul Cinematografic (încă din 2016), iar Ministerul Economiei trebuie să dea drumul urgent la programul  „cash rebate” și la plățile restante. Este singura infuzie de numerar posibilă pe care sectorul cinematografic o poate primi fără să ceară niciun ban în plus față de ce există deja aprobat.

P.S – Și după ce în sfârșit o să tragem niște aer în piept (sper), cred că va veni timpul să ne așezăm să discutăm temeinic ce ne dorim de la cinematografie și cum poate ea să se dezvolte, iar de data aceasta, trebuie un sistem cât mai larg și inclusiv care să răspundă realității noului spectator, necesității de a contribui la dezvoltarea profundă a societății din punct de vedere cultural, la nevoia unei participări atât a mediului privat cât și a statului, dar și necesității acestei țări de a se folosi cu adevărat de cel mai bun vector de imagine pe care (încă) îl mai are, cinematografia.

(iulustrație GettyImages)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *